27 august 2021. Ziua în care m-am urcat în avion, cu bilet doar dus. Mi-a luat mai bine de 10 ani până am avut curaj să fac pasul ăsta. 10 ani de frustrări, 10 ani de întrebări, 10 ani de încercări și vreo 30 de ani de speranțe, timp în care am pus umărul cât am putut, ba chiar mult mai mult decât alții. De speranțe că România se va face bine într-o bună zi și de speranțe că toate sacrificiile vor deveni doar un trecut care îmi vor putea oferi un viitor.
N-am ajuns să trăiesc ziua aia în care să simt că tot ce am încercat, tot ce am construit, tot ce am visat să se transforme în victorie. Mai întâi a fost presa, unde ca jurnalist am făcut tot felul de anchete, unele ajunse în justiție, altele acoperite de politică.
Apoi a fost simțul civic, din partea cealaltă, a societății civile. Schimbat articole din proiectul Codului penal înainte de a intra România în UE, articole care se pregăteau să îngrădească libertatea de exprimare. Ieșit în stradă. Pentru Roșia Montană, după Colectiv, anticorupție.
Făcut voluntariat după Colectiv, un an. Pentru ajutarea victimelor și a părinților celor care au murit în nenorocita aia de tragedie datorată corupției de care nu mai scăpăm, e ca o boală care nu mai vrea să plece, dar parcă nici noi nu vrem să scăpăm de ea. Fondat asociație, ca să pot întinde mâna unor copii defavorizați. Pe bază de voluntariat 100%.
Ani întregi, zeci de ani, am fost conduși de tot felul de incompetenți și/sau infractori, de mi-e și acum rușine de rușinea lor.
Stat corupt, prea mulți angajați pe pile, inclusiv la privat, nepotism, amantlâcuri, nedreptate, sărăcie, sistemul educațional rămas aproape la fel ca în comunism, competiție neloială, sistem sanitar aproape de colaps, intri viu în spitale, ieși plin de bacterii ori nu mai ieși deloc. Ai bani, ești avantajat la toate nivelurile, nu ai bani, Dumnezeu cu mila.
Presă coruptă. Micile excepții, independente, rezistă, dacă rezistă, cum pot, dacă pot.
Ong-urile supraviețuiesc și ele cum pot, dacă pot. Cele mari primesc sponsorizări pe bandă rulantă. Celelalte, doar dacă cunosc pe x sau pe y. Statul nu-și face datoria, multe asociații îi țin locul. Corporațiile profită de această nepăsare a statului și pompează banii, așa cum am zis mai sus, în ong-urile mari.
Bucăți mari de România trăiesc într-o sărăcie lucie.
Și pot scrie romane întregi.
Când vezi că te agiți în gol sau doar cârpești pe ici, pe colo, neputința te înconjoară ca tentaculele unei caracatițe. Nici să scriu nu pot, simt deja bolovanul din stomac și încă nu sunt pregătită. Sunt supărată pe România, chiar dacă am plecat, pentru că nu am încetat nicio clipă să fac lucruri pentru ea. Însă această neputință crește. Mai ales când constați că și afară e la fel. Sunt români care iubesc și urăsc România în același timp. Mulți români, nu puțini. O iubesc, pentru că acasă e acolo, în România, și ar vrea să poată trăi decent acolo, în România, muncind pe salarii decente. O urăsc, pentru că România i-a fugărit departe de casă. De fapt, nu România e vinovată, ci politicienii care au condus-o și care în loc să muncească pentru România, au furat-o până când aproape nu a mai rămas nimic din ea.
Aș veni cu soluții, dar nu le văd, nu le simt, nu le (mai) am.
Prefer să trăiesc între două lumi, fără să definesc un acasă concret. Prefer să înfrunt discriminarea indirectă la care sunt uneori supusă doar pentru că sunt româncă. Prefer să mai trag câțiva ani, pentru că am plecat luând-o iar de la zero. Nici nu mai știu a câta oară. Prefer să nu mă recunoască nimeni pe stradă și să nu fiu nevoită să apelez la pile, ca să rezolv orice problemă administrativă am de rezolvat. Prefer să am prieteni mai puțini, decât să mă întorc într-o Românie care nu-mi oferă nimic, ci doar așteaptă, cu gura deschisă, să primească.
România înseamnă oameni. Doar oamenii o mai pot salva. Oamenii corecți, onești, profesioniști, educați, care să fie lăsați să-și facă treaba și care să-i înlocuiască pe cei corupți, neprofesioniști, lacomi și prefăcuți. Dar eu nu cred că România e pregătită pentru asta.
Eu voi continua să fac tot ce pot pentru România, de la distanță sau făcând naveta, dar într-o zi voi obosi și o să spun STOP, așa cum într-o altă zi am zis GATA, m-am săturat, și m-am urcat într-un avion cu bilet doar dus.
Despre autor
Cristina Hurdubaia este founder & Project Manager la Centrul pentru patrimoniul migrației şi lucrează la journalist la Jurnal de Belgia şi Founder & Project Manager la Muzeul Migrației.
