În primăvara lui 1996, am ratat trenul spre București și, din cauza asta, n-am fost pe peron când Ion Iliescu făcea o baie de mulțime în Gara de Nord.
Dezamăgit că nu am prins șansa să dau mâna direct cu el, m-am mulțumit să strâng mâna celor care o făcuseră, apoi ne-am șters toți cu grijă, ca și cum ne-ar fi lăsat un contact neplăcut.
Aveam doar 16 ani și o conștiință politică aproape inexistentă, dar chiar și atunci, numele lui Iliescu îmi trezea o reacție ciudată – îl asociai, fără să vrei, cu „necuratul”.
Crescusem într-o lume dominată mediatic de Iliescu și de toți oamenii săi din cabinete – de la Petrică „ nu vrem kent, nu vrem valută” Roman, până la Nicu Văcăroiu.
Era o epocă în care totul gravita în jurul regimului. Respirai, trăiai, mâncai cu Iliescu!
Mass-media nu făcea decât să întrețină această dominație – de la revista Cațavencu, la Chestiunea Zilei și Ziarul 22, toată lumea vâna informații despre Iliescu și anturajul său.
În liceu, cea mai bună metodă să evităm ascultatul la orele de limba română era să-l menționăm pe acest personaj controversat.
Totul a culminat cu amânarea tezei, “o tempora, o mores”, când CDR a câștigat alegerile parlamentare (n.r. se întâmpla în același an) iar profesorul, fericit a plecat să sărbătorească.
Au urmat patru ani cu alte figuri politice, dar mereu în umbra lui Iliescu. Chiar dacă pierduse alegerile prezidențiale a rămas o prezență puternică, a fost ales președinte al Partidului Democrației Sociale din România în ianuarie 1997 și a devenit liderul opoziției în Parlament.
Aceasta a fost epoca în care am început să înțeleg că, indiferent de vârstă, politica modelează lumea în care trăim, iar Iliescu era o figură greu de ignorat.
Deși personajul mi-a repugnat dintotdeauna, la maturitate, am înțeles că în pofida defectelor sau chiar a unor acțiuni condamnabile, a demonstrat o inteligență strategică și o disciplină personală greu de emulat.
Iliescu era practic de neoprit – nici măcar ideile nu-l puteau doborî, pentru că în spate avea o armată de aplaudaci gata să îl susțină indiferent de ce spunea sau făcea. Așa că în 2000 s-a ajuns la marele „show” electoral: Iliescu versus Vadim Tudor, adică între „continuăm cum am început” și „hai să vedem cât de departe putem merge cu naționalismul-praf în ochi”. Alegerea alegătorilor?
„Mai bine cu Iliescu, că măcar știi la ce să te aștepți, decât să ne aruncăm cu capul înainte în teatrul Vadim.” Și bineînțeles, Iliescu a câștigat lejer, demonstrând că unele lucruri – precum loialitatea unei baze electorale bine antrenate – sunt greu de clintit, chiar și când scena politică e împânzită de tot felul de spectacole bizare.
Practic, toată lumea trăia în zodia Cucuvelei!
