Lavinia SICLITARU
Există momente în care administrația publică reușește, fără prea mult efort, să se contrazică singură.
Nu printr-o nuanță de comunicare, nu printr-o simplă scăpare de formulare, ci prin două poziții radical diferite, asumate în două spații complet diferite: în public și în instanță.
Iar cazul taxei de 200 de lei din Constanța este exact un astfel de moment.
Pe scurt, taxa a fost anulată, iar apoi Consiliul Local a adoptat o hotărâre de compensare automată pentru sumele deja plătite de contribuabili. Până aici, lucrurile păreau să meargă într-o logică administrativă firească: dacă o taxă dispare, e normal să existe o soluție pentru banii încasați deja.
Numai că Prefectul a atacat hotărârea, iar dosarul a ajuns în instanță. Iar aici începe partea cu adevărat interesantă.
În fața instanței, Consiliul Local este reprezentat de primar. Cu alte cuvinte, exact aceeași administrație care, în spațiul public, a transmis oamenilor un mesaj de tipul „nu vă faceți iluzii”, apără acum în dosar legalitatea mecanismului de compensare automată.
Adică susține negru pe alb că soluția este corectă, că hotărârea este legală și că oamenii trebuie să beneficieze de ea.
Aici nu mai vorbim despre interpretări politice. Vorbim despre o contradicție de poziție care sare în ochi. În public, tonul a fost unul rece, aproape descurajant, de parcă oamenii care au plătit taxa ar fi trebuit să se resemneze.
În instanță, aceeași administrație apără exact mecanismul care ar trebui să le dea dreptate acelor oameni. Adică exact invers decât sugera comunicarea publică.
Și, dincolo de ironia evidentă, problema este una de încredere. Pentru că administrația nu poate cere în același timp răbdare, înțelegere și încredere din partea cetățenilor, dar să susțină altceva în fața judecătorului.
Nu poți spune oamenilor că recuperarea banilor e improbabilă, iar apoi să susții că aceeași recuperare, prin compensare, este perfect legală și trebuie menținută. Într-o astfel de situație, nu cetățeanul pare confuz, ci instituția.
Mai mult, povestea cu strămutarea dosarului, cerută de prefect pe motiv de postări pe Facebook, adaugă un strat aproape absurd întregului conflict. În loc să discutăm strict despre legalitatea unei hotărâri administrative și despre drepturile celor care au plătit taxa, dosarul ajunge să fie împovărat de sensibilități publice, orgolii și reflexe defensive care n-ar trebui să aibă ce căuta într-un litigiu de acest tip.
Când o cauză ajunge să fie explicată „prin nervi de Facebook”, deja nu mai vorbim doar despre un dosar, ci despre o administrație care și-a pierdut busola comunicării.
Iar pentru oameni, lucrurile rămân simple. Taxa de 200 de lei a fost anulată. Banii trebuie să se întoarcă la cei care i-au plătit. Fie prin compensare, fie prin restituire, statul local nu poate rămâne dator la nesfârșit.
Restul este doar o luptă de imagine, o luptă de procedură și, uneori, o demonstrație involuntară că adevărul spus în public nu coincide întotdeauna cu adevărul apărat în instanță.
Poate că aici e și ironia cea mai mare: administrația care îi învăța pe oameni să nu mai spere prea mult apără acum, în fața judecătorului, exact speranța aceea. Iar asta nu mai e doar o chestiune de dosar. E o chestiune de credibilitate.
