- De la „penali” la „victime”: rotația perfectă a imaginii publice
- România în care fiecare condamnat așteaptă un procuror compromis
- Când justiția se clatină, adevărul devine negociabil
În România, justiția are o problemă veche și perfidă: nu reușește niciodată să rămână doar justiție.
Devine armă politică, spectacol televizat, teren de reglări de conturi sau, după caz, scut pentru cei care ieri erau condamnați și astăzi se declară victime ale sistemului.
Scandalul recent din jurul procurorilor constănțeni Niță și Ștefan acuzați de trafic de influență și jocuri de culise a deschis exact această poartă.
O poartă pe care încep să intre, unul câte unul, toți cei care au avut probleme penale în ultimii ani. Nu pentru a demonstra cruda nevinovăție prin probe sau prin proceduri judiciare, ci pentru a insinua că, dacă procurorul este „corupt”, atunci automat și dosarul devine suspect.
Este o logică extrem de convenabilă.
M-a mirat declarația unui primar, și mai ales discuțiile ulterioare din spațiul public care aruncau automat anatema: dacă procurorul care a instrumentat cauza este acum cercetat, atunci nu cumva întreaga condamnare trebuie privită cu suspiciune? Întrebarea poate fi legitimă într-un stat democratic. Problema apare când întrebarea devine verdict înaintea oricărei dovezi.
Aici începe pericolul real.
Pentru că există două extreme la fel de toxice. Prima este aceea în care procurorii sunt considerați infailibili, niște zei ai anticorupției care nu pot greși niciodată.
A doua este cea în care orice procuror anchetat transformă automat în victime toți inculpații cu care s-a intersectat de-a lungul carierei.
Nici una dintre variante nu servește justiției.
Da, dacă au existat abuzuri, ele trebuie investigate până la capăt. Da, dacă dosare au fost fabricate, oamenii trebuie reparați moral și juridic. Dar nu poți rescrie ani întregi de procese doar pe baza unei emoții publice sau a unui scandal de moment. O condamnare definitivă nu dispare prin contaminare mediatică.
În România însă, memoria publică funcționează simplu: ieri erai „penal”, azi poți deveni „victima statului paralel”, iar mâine – eventual – erou politic reabilitat.
Și poate că aceasta este adevărata dramă. Nu doar posibilitatea existenței unor procurori corupți, ci viteza cu care societatea sare dintr-o tabără în alta fără să mai aibă răbdare pentru adevăr. Nu ne interesează faptele până la capăt. Ne interesează narațiunea convenabilă.
În fond, scandalul actual nu vorbește doar despre procurori. Vorbește despre fragilitatea încrederii în întregul sistem. Pentru că atunci când oamenii încep să creadă că dosarele se fac și se desfac după influență, prietenii sau interese, nu se prăbușește doar imaginea unor magistrați. Se prăbușește ideea însăși de dreptate.
Iar într-un asemenea climat, fiecare condamnat va avea mereu o șansă să se reinventeze drept „nevinovat”. Nu în instanță. Ci în ochii publicului.
