Lavinia SICLITARU
Achitarea din dosarul „10 August” nu este doar o decizie de instanță. Este o declarație despre cum funcționează, în realitate, statul român atunci când trebuie să se judece pe sine.
După opt ani de așteptare, după zeci de mii de oameni afectați de intervenția din Piața Victoriei și după o presiune publică constantă, verdictul este simplu: nimeni din vârful sistemului nu răspunde. Nicio responsabilitate pentru deciziile care au dus la folosirea gazelor lacrimogene și a grenadelor acustice împotriva unor protestatari pașnici. În schimb, dosarul se închide curat, administrativ, fără vinovați.
Este imposibil de ignorat momentul în care vine această decizie: 15 iunie, la 36 de ani de la Mineriada din 1990. Nu este doar o coincidență de calendar, ci o continuitate de mesaj. Atunci, violența asupra cetățenilor a fost urmată de ani de tergiversări și de o justiție ezitantă. Astăzi, după opt ani, rezultatul este același: impunitate pentru cei aflați la putere.
Contrastul este, poate, cel mai dureros indicator al acestei realități. Pentru cei care au agresat o jandarmeriță, justiția a funcționat rapid și eficient. Condamnări definitive în doi ani și jumătate. Pentru cei care au coordonat o intervenție în forță asupra unei mulțimi de zeci de mii de oameni, sistemul nu a găsit nicio vină. Nu este vorba despre nuanțe juridice, ci despre o diferență evidentă de standard.
Iar tabloul devine și mai îngrijorător dacă privim contextul recent. Consiliul Superior al Magistraturii a ajuns să eticheteze jurnaliști, ONG-uri și cetățeni activi drept „dușmani ai justiției”.
Într-o democrație funcțională, critica este parte din echilibru, nu o amenințare. Când instituțiile încep să stigmatizeze vocile critice, problema nu mai este doar una de imagine, ci una de funcționare democratică.
Nu, aceasta nu mai este o simplă eroare a sistemului. Este tiparul lui de funcționare. Rapid și ferm când judecă cetățeni obișnuiți. Lent, ezitant și, în final, indulgent când vine vorba despre propriii reprezentanți.
La 36 de ani de la Mineriadă, România primește încă un verdict care nu închide trecutul, ci îl confirmă. Iar întrebarea nu mai este dacă justiția a greșit într-un caz sau altul, ci dacă este dispusă, cu adevărat, să se aplice egal pentru toți.
