Sfintele Sărbători de Paști, considerate temelia creștinismului, sunt reflectate de-a lungul timpului în presa dobrogeană ca un moment în care sacrul, viața publică și cotidianul s-au întâlnit într-un mod aparte. Articolele vremii surprind, deopotrivă, ceremonialul religios, organizarea oficială a sărbătorii, precum și dimensiunea lumească – spectacole și alte forme de divertisment care însoțeau zilele pascale.
În ediția din 1 mai 1932 a ziarului „Dobrogea Jună”, în articolul intitulat „Serbarea Sfintelor Paști”, este prezentat programul ceremoniilor, conform comunicatului Prefecturii Constanța. Astfel, în seara de Vinerea Mare, la ora 10 jumătate, P.S. Episcop Gherontie al Tomisului urma să oficieze Prohodul în Catedrala Episcopală, în prezența autorităților civile și militare. Onorurile militare erau, ca de obicei, parte integrantă a acestor manifestări, atât în noaptea Prohodului, când și în cea a Învierii. Momentul rostirii tradiționalului „Hristos a Înviat!” era marcat în întreg municipiul Constanța prin 21 de „lovituri de tun”.
În cultura populară românească, zgomotul din noaptea de Paști are o semnificație simbolică, fiind asociat cu alungarea spiritelor rele și a forțelor întunericului. În acest context, faptul că „la miezul nopții, când în biserici se anunță Învierea Domnului, tot orașul răsună de zgomot, muzică, lovituri de tun, șuerături de sirene, urletul geamandurei și pocnituri de arme” (cum este relatat într-o altă ediție a ziarului „Dobrogea Jună”, din aprilie 1927) ilustrează modul în care constănțenii integrau o tradiție străveche, cu rol apotropaic (de protecție), într-o manifestare colectivă de sărbătoare.
Revenind la programul menționat, aflăm că ceremonia religioasă din noaptea de Înviere era completată de una militară, întrucât „garda de onoare cu muzică și drapel va da onorurile militare”, fapt ce subliniază caracterul solemn și oficial al momentului.
În tradiția populară românească, Paștele este întâmpinat prin purtarea „straielor cele mai bune”, adesea haine sau costume populare nou țesute, ca semn al înnoirii și al bucuriei Învierii. Această datină se regăsește, într-o formă adaptată mediului urban, și în rigoarea vestimentară impusă la ceremoniile pascale din Constanța interbelică. Astfel, participarea la slujba religioasă presupunea ținute clar stabilite, care trebuiau să respecte sobrietatea doliului, în Vinerea Mare, și eleganța, în noaptea de Înviere: „Ținuta pentru persoanele ce vor asista la aceste ceremonii va fi: vineri: ținută de doliu. Pentru civili: frac, cravată albă, mănuși negre. Pentru militari: ținută de ceremonie fără cordoane, cu decorațiuni. Sâmbătă: ținută de gală. Pentru civili: frac, cravată albă și mănuși albe; decorațiuni. Pentru militari: ținută de ceremonie”.
Dincolo de solemnitatea ceremoniilor și de rigoarea manifestărilor oficiale, presa vremii surprinde și dimensiunea cotidiană a sărbătorii, reflectată în viața economică a orașului. De exemplu, în ediția din 28 aprilie 1927, ziariștii de la „Dobrogea Jună” punctează că Sâmbătă Paștelui, care obișnuia să fie „zi de dever pentru negustori”, a trecut fără animația caracteristică: „Starea generală economică s-a resimțit în toate straturile sociale. Cumpărături s-au făcut puține, rezultatul la care negustorimea se așteptare parcă pentru că și piețele erau sărac aprovizionate, iar magazinele puțin frecventate”.
Într-un registru mai profund, presa vremii deschide și o dimensiune de reflecție asupra semnificației autentice a sărbătorii. Mesajul transmis în articolul „Christos a Înviat” este unul direct și tulburător: bucuria Învierii nu este doar comemorarea unui eveniment petrecut „acum 20 de veacuri”, ci temelia unei speranțe noi. Cititorii sunt invitați la introspecție sinceră asupra propriei credințe și asupra sensului jertfei lui Hristos: „Iubite cetitor, acum când Domnul este gata să vie cu mărire să judece viii și morții și să dea fiecărui om după faptele sale, iar după aceea se va începe o viață fără de sfârșit, cu cei drepți, este timpul nimerit să ne întrebăm: Ce înseamnă pentru mine că Mântuitorul s-a întrupat, a pătimit, a murit și a înviat? Cred eu din toată inima că El a făcut toate acestea din iubire pentru mine, ca să mă apropie de Dumnezeu, spălându-mă de toate păcatele în scumpul Său sânge?”
Aceeași notă de meditație și adâncire spirituală este transmisă și prin poeziile care nu lipsesc din periodice în zilele de Paști. În ediția din 10 aprilie 1908 a aceluiași ziar, alături de articole dedicate Patimilor Mântuitorului, este publicată poezia „Cina cea de taină”, sub semnătura „Carmen Sylva” – pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României:
„Unul dintre cei cu mine
Mă va vinde!” – a zis Isus;
Și mesenii Sfintei Cine
Toți cu jale-n glas au spus:
Doamne, eu sînt?
Ion, mai blîndul din tovarăși,
Petru chiar – cu groază-n față,
Toți îngînă iar și iarăși
Un cuvînt ce buza-nghiață:
Doamne, eu sînt?
Ce să spun – că glas nătîng,
Suflet pus pe o schimbare,
Cînd cei sfinți și tari se frîng,.
Stînci cînd gem în clătinare:
Doamne, eu sînt?”
Sursă foto: Florentina Bozîntan
Preluare: https://minac.ro/11-aprilie-pastele-de-altadata-de-la…/
